CUVANTUL PARINTELUI IOANICHIE BALAN DESPRE POCAINTA CA LUCRARE DE INDREPTARE NEANCETATA SI DE PERMAN
"O, cat de mare este puterea pocaintei in lume si ce minuni negraite savarseste ea cu fiecare pacatos care alearga la limanul ei cel linistit! Caci de nimic nu are mai multa nevoie crestinul decat de o pocainta adevarata, de o indreptare permanenta a vietii sale, prin care se impaca cu Dumnezeu.
Noi crestinii auzim adesea vorbindu-se de pocainta, de foloasele ei, dar nu voim ca fiecare sa purtam pe spatele nostru sarcina si jugul ei, ca sa mostenim in ceruri odihna vesnica.
Noi postim o zi, ne rugam un ceas, dam un ban de milostenie, ne spunem pacatele la preot, ba facem si alte fapte bune, dar aceasta nu inseamna inca desavarsita pocainta,ci numai cateva fapte de pocainta. De ce? Pentru ca nu lucram permanent faptele pocaintei si poate nu din dragostea inimii noastre, ci le facem mai mult din sila, din obicei si cu nenumarate intreruperi. Astazi postim, ne infranam, maine mancam cu lacomie, ne imbatam. Astazi mergem la biserica doua ore, dupa masa ne ducem la jocuri si pacate. Azi dam milostenie, maine ne pare rau. Azi spunem ca ne vom pocai, maine spunem ca nu avem vreme, ci o vom face la batranete. Azi ne spovedim, iar dupa ce trece postul cadem in aceleasi pacate.
Asa ne pocaim noi, dar aceasta nu inseamna pocainta adevarata, ci mai degraba amagirea constiintei, cursa a pierzarii noastre. O pocainta adevarata este aceea care se lucreaza in constiinta, in inima si in vointa noastra neancetat..Caci daca cu rugaciunea zidim si cu ura de frati daramam, ce lucru bun am savarsit? Daca cu postul acum agonisim, iar maine cu betia pe fapta buna o risipim, ce folos mai avem? Daca azi spalam sufletul cu spovedania, iar maine in acelasi noroi cadem, ce plata si ce nadejde de mantuire mai asteptam?
Multi confunda pocainta cu spovedania propriu zisa, dar nu este acelasi lucru. Spovedania - fara de care nimeni nu se poate mantui - este baia care spala sufletul de noroiul tuturor pacatelor, iar pocainta este mentinerea permanenta a sufletului in aceasta stare curata. Spovedania taie pacatele cele din trecut, iar pocainta pe cele din urma le pierde, si pe cele viitoare cu totul le izgoneste. Spovedania se face numai in anumite vremi, iar pocainta se lucreaza permanent pana la mormanat. De aceea sunt multi care se spovedesc, dar foarte putini care se si pocaiesc, adica care rup legatura cu pacatele lor, isi schimba cu totul viata, inima, vointa, sufletul si constiinta.
Deci ce este pocainta? Pocainta este inainte mergatoarea si urmatoarea spovedaniei, care desavarseste lucrarea ei. Pocainta este calea cea stramta si cu scarbe care duce pe om la mantuire, pe care fiecare crestin este dator sa mearga (Matei 7,14).
Pocainta este ferirea de rau si implinirea binelui (Psalmul 33,14).Pocainta este lepadarea desavarsita a tuturor pacatelor pentru si deprinderilor patimase si implinirea tuturor poruncilor dumnezeiesti, fara deosebire si fara incetare. Pocainta este o camasa aspra pe care fiecare crestin cu multe osteneli si-o coase si cu dureri toata viata lui in constiinta si pe trup o simte. Pocainta este mustrare pentru greselile din fiecare ceas. Pocainta este ranirea inimii cu dorul raiului, ingradire a mintii cu rugaciunea, trezire a constiintei cu mustrarea de sine, pazire a vointei cu sabia credintei, infranare a trupului cu postul si tot felul de osteneli.
Pocainta deci inseamna lepadare desavarsita a tuturor patimilor si gandurilor rele, inseamna traire smerita, retrasa de duhul lumii, inseamna petrecere plina de pace, inseamna dragoste desavarsita, rugaciune neincetata, munca cinstita, inbracaminte smerita, vorbire inteleapta, cugetare la moarte, spovedanie cu lacrimi, ascultare de Biserica si de Evanghelie, inseamna lepadarea trairii vechi si inceperea unei vieti noi crestinesti.
Iar a te pocai inseamna a te ierta cu aproapele, inseamna a iubi pe toti oamenii deopotriva, inseamna a te sacrifica pentru mantuirea altora, inseamna a cerceta pe cei bolnavi, a milui pe cei lipsiti, a imbarbata pe cei imputinati la suflet, inseamna a vorbii cat mai putin cu oamenii si cat mai mult cu Dumnezeu. Mare este puterea pocaintei pentru om si mari sunt foloasele ei. Pocainta este salvarea lumii, este singura cale de mantuire a crestinului.
Crestinul care se pocaieste poarta grija numai de sine, nu mai vede pacatele altora, nu judeca pe nimeni, ocoleste pe cel iubitor de cearta, se fereste de cel mult vorbitor, iubeste tacerea, merge pe caile cele mai izolate de lume, se multumeste cu hainele cele mai smerite, cu mancarea cea mai simpla.
Cel ce se pocaieste mereu tace, vorbeste putin cu oamenii, are privirea atintita numai inainte, urechile surde fata de cele lumesti, iar picioarele sale nu cunosc decat drumul bisericii si locul unde isi castiga existenta. Cel ce se pocaieste din inima are mare nadejde de mantuire, are lacrimi la rugaciune, bucurie in necazuri, rabdare in ispite, dragoste fata de vrajmasi, ravna spre toata fapta buna.
Fericiti sunt crestinii care se pocaiesc cu adevarat! Fericiti cei ce nu umbla pe doua cai, cei ce nu slujesc la doi domni! Fericiti cei ce-si rascumpara vremea vietii lor prin permanenta pocainta !
Iar cei ce stiu legea lui Hristos si cunosc calea mantuirii, dar nu o pazesc, nu merg pe ea, sunt vrednici de mult plans, caci nu vor scapa de osanda vesnica. Vrednici de plans sunt si crestinii nostri care umbla pe doua cai, care vor sa aiba doua fericiri, si aici si dincolo. Acestia iarta si iar se cearta, se roaga si apoi blestema, postesc de hrana, dar mananca cinstea vecinilor, stau un ceas la biserica si o noapte privegheaza la distractii, dau un ban milostenie si zece lei pe tutun sau bautura. Din obicei se spovedesc, spun pacatele cu mare sila si rusine, apoi nu-si schimba deloc viata, comportarea, ci iar se intorc in Egiptul patimilor, in mocirla desfranarilor si a tuturor faradelegilor."
(Pr. Ioanichie Balan, Predici la Postul Mare, p 110-114)
